Iubiti credinciosi,
Mi-a cazut de curand in maini cartea "Confesiune publica. Predici tinute la schitul Maicilor", a Parintelui Adrian Isac.
Printre paginile cartii, ochii mi-au cazut asupra marturiei unei persoane din parohia dansului, pe care va invit sa o lecturati - este de o frumusete aparte:
“De cand ma stiu mi-am grupat viata mental, in functie de evenimentele cu care ma confruntam si de planurile pe care mi le faceam. Si, ca orice om, aranjam la incepului fiecarui an prioritatile si celelalte proiecte, luand in calcul reusitele si nereusitele anului care a trecut. Acest lucru mi-a dat intotdeauna o anumita siguranta, un echilibru interior, care ma ajuta sa traiesc prezentul ca punte intre trecut si viitor.
Dar trecerea din 2009 in 2010 a fost mai mult decat ciudata. A fost ca un fel de cursa aeriana, sa zicem transatlantica, in care cunosti punctul de plecare (2009) si de sosire (2010), dar in timpul zborului, pe cand dormeai, avionul a aterizat intr- o insula unde ti s-a spus sa cobori, si inainte de a te dumiri despre ce e vorba, avionul a decolat lasandu-te acolo. S-a format, vreau sa spun, ceva ca o prapastie intre ce a fost si ce va fi. In existenta mea de om matur e primul inceput de an in care simt ca nu-mi mai pot organiza viata ca pana acum. Mintea mea refuza, ca un google defect, orice raspuns la intrebarile pe care i le pun. E ca si cum ar fi murit. Zig-zagul de pe aparatul care inregistreaza bataile inimii a devenit dintr-o data acea linie dreapta, care desi curge mai departe ca si cum ar continua de-a fost nu mai are totusi absolut nicio legatura cu ce-a fost…Aceasta linie dreapta este drumul pe care merg acum. Il parcurg incet, fiindca imi este total necunoscut, dar nici nu ma opresc, deoarece imi transmite un foarte puternic sentiment de siguranta. Desi sunt singura, nu mi-e frica, caci Cineva e alaturi de mine. E o prezenta care ma ajuta sa inaintez si o fac fara teama. Merg. Merg si atat. Nu vad capatul drumului si nici nu stiu unde ma duce. Nu-mi pun intrebari si nici nu-mi da prin gand sa ma opresc. Stiu, oricum, ca drum de intoarcere nu mai exista.
Si dintr-o data, imi dau seama ca de fapt drumul pe care merg nu este orizontal, ci urca. Nu este drumul prezentului care leaga, in desfasurarea vietii, trecutul de viitor, ci un drum nou, care nu pastreaza nimic din ceea ce am construit in trecut si nici din ce omeneste am proiectat pentru viitor. E un drum cu totul nou, spre cer, spre Dumnezeu. E o invitatie. Invitatia de a alege. Jos, spatiul pe care-l simt e ca un rau esuat definitiv intr-o baltoaca: nu mai poate curge fiindca i-a disparut albia. Sus, dimpotriva: din clipa in care am spus ‘Da’ drumul a devenit maret, imens, liber de orice oprelisti, in lumina. E un drum pe care in sfarsit pot respira. Abia acum imi dau seama ce inseamna sa respiri cu adevarat.
Cand inspir, simt cum in mine patrude ceva divin, de care nu ma mai satur si ma umplu de putere, iar cand expir ma ridic…sus…Tot mai sus…Fara niciun effort…Nu trebuie nici macar sa ma misc….Urc privind in sus si respirand cu toata fiinta mea. Nu stiu sa explic mai mult, dar va intreb: e oare posibil sa te ridici astfel spre Dumnezeu?
Iisuse, cred in venirea Ta! Cred cu tarie, dar Tu-mi spui sa nu fac nimic. Doar sa cred. Te ascult si stau deoparte privind ce se intampla. Sunt multi care stau si ei deoparte si privesc. Fac parte dintre acestia. Nu ne cunoastem, dar inimile noastre isi surad. Suntem ca-ntr-un amfiteatru. Jos, in arena, ceilalti se zbat viermuind. Imi este mila de ei, dar nu-i pot ajuta. Desi cei de sus si cei de jos suntem foarte aproape, suntem in acelasi timp foarte departe. Granita invizibila desparte doua sfere: una, pe care am numit-o amfiteatru, cealalta, pe care am numit-o arena, se afla in negura. Nu mai exista decat alb si negru. Acel “intre”, eterna zona de compromis, a disparut. Ori esti in lumina, ori esti in negura. Cei din arena nu par constienti de ce li se intampla. Ar putea sa ne vada si sa realizeze, implicit, in ce situatie se gasesc, dar e limpede ca sunt foarte departe de acest gand. Se lupta intre ei cu inversunare. Au investit totul in acesta lupta. Nu stiu daca mai pot fi ajutati. Noi ceilalti suntem deasupra, inconjurandu-I ca un inel de lumina. Ma simt fericita si libera. Nu stiu ce se va intampla mai departe, chiar nu e treaba mea, fiindca nu mai am nicio grija. Cert este ca urmam cu totii acelasi drum.
Cei din sfera intunecata nu sunt deloc preocupati de noi si cu atat mai putin interesati in vreun fel sa ne urmeze. S-au transformat intr-o materie neagra, care clocoteste si se afunda. Inelul alb in care ne aflam noi, ceilalti, se ridica treptat si pe masura ce se ridica lucrurile care apartin pamantului, care au apartinut vietii noastre, isi pierd tot mai mult si mai mult valoarea. Nu ne incearca niciun regret si ne detasam foate usor de tot ce-a fost, de parca n-am fi apartinut niciodata pamantului”.
Dumnezeu sa va ajute si sa va binecuvanteze in tot ceea ce faceti,
Pr Alexandru Nicodim
